Piticul de ploaie

Priveam in baltoacele formate pe trotuarul din fata mea, zaream cerul pe dos, urme de dale stirbite, pietre muscate in beton si umbre. Siluete blande fugeau inecate de frunze, se conturau desene plapande de ghete, fuste, pantaloni, sareau si ocoleau in graba lovind cu stropi si valuri, revarsau, schimbau continentele desenate, largeau stramtorile, inundau insulele, formate toate pe betonul spart de timp al trotuarului.

Unele zaboveau un timp, se gandeau si paseau folosind podete care dispareau luate de apele agitate de cizme, ploaia cadea mereu in matca nascuta. Se reflecta in ea o paralela, impartea cu umbra, balta in doua oceane. Pe harta de jos s-a oprit o bruma de umbra, rotunda, lipita de plaja plina de pietre slefuite in ciment, infipta intr-o clepsidra aplecata si prea sugurmata cu doua minutare state, astepta.

Mi-am ridicat ochii, opriti pe silueta din fata mea care desena clepsidra, sprijinea cu-o mana umbrela iar cu cealalta tragea de o geanta. Margineam amandoi baltoaca si cautam cu disperare, un loc cu noroc, sa ne ferim de ploaie, pana cand intr-un tarziu, posibil autobuzul sa vina, gandeam stors de palele de vant, la umbrela scuturata si intoarsa pe dos fara niciun folos, asteptam sa se scurga nisipul, ploaia sa stea, iar in gand injuram piticul.

Sacadat paralela trosnea cand stalpul din statie lovea bucata de tabla insurubata pe care cu litere negre vopsite se zarea orarul si liniile deservite de autobuzul care nu mai venea.

Ma gandeam la poetii romantici si ploile lor, cu siguranta ploaia era calduta iar placerea era in pahar.