Mustrari, regrete, bojogi si arici

Vorbesti cu el, ii povestesti, il lamuresti, dupa tine, il vezi ca intelege si iti canta in struna, iti place ca vine si te completeaza, iti gaseste multe argumente in discursul sau si il crezi cand spune ca te sustine, ii mai spui vreo doua pentru ca iti zici si iti vine sa insisti, ceva te face sa privesti cu ponderare marea lui aplecare sa te sustina, fie ca lumea este meschina fie ca stii si nu vrei sa crezi ca e gogoman si coate-goale, rupt in fund, distrus, un sarantoc, dar totusi poate, cine stie, s-a schimbat peste noapte.

Iti place sa crezi ca vorbele tale au ajuns sa sune bine, in urechea lui interna, a deschis bunavointa si l-a prins cainta de bine, invoci omenia si logica bunului-simt, proiectezi avantaje si punctezi beneficii, il asiguri de loialitate si sprijin, incepi sa crezi in destin, vezi lumea mai roz, gandesti in perspectiva si construiesti pe vorbe, ii propui cu sinceritate sa faca parte din plan, te aproba, te incurajeaza, da din cap necheaza. Incepi sa il placi, admiri atitudinea lui plina de tact, il lauzi cu buna lui crestere, apreciezi empatia varsata cu moderatie din glanda lui, hormon de satisfactie, creatie de pasiune, educatie aleasa, vorbe scumpe si cochete, studiate si aruncate cu efectele de sera…

Te pregatesti sa pleci si totusi pentru inca odata te pui si adaugi la prima, mai multe argumente, modest te pui in locul lui si chibzuiesti la lucruri care, din intamplare se pot ivi, si ca sa stie atunci cand, poate, e solicitat sa zica lucruri utile pentru cauza prezentata cu noblete si franchete de tine, umilul. Pentru ultima data, cu zambetul cretin de bunavointa, il privesti, scurmand dupa urme de eroare sau amageala crestina, cu inima oarecum prinsa intr-o indoiala blajina, te rogi in gand si iti doresti sa fie asa cum stelele aliniate, la horoscop evaluate, ti-au scris pe cerul senin si cretin.

Undeva acolo in adancul tau, dracul sau altcineva iti sopteste ca timpul vorbit e pierdut si ca vorbele sunt duse in vant, degeaba ai incarcat o roaba de rationamente,, ai carat-o in echilibru si ai varsat-o pe alee, caci dupa plecare, insul priceput la vorbe si ascultare e plin de bojogareala, iar in limbajul de jos, de pe strada il tot auzi strigat pe aici prin tara, “arici” si apoi fara regrete, framanti ganduri lovite de uitare, masori amintirile cu pasul, adormi, sadesti dorinte, alergi naluci de vise, aduni cioburi de oale. Asculti la vorbe sterpe, zambesti smintit de verbe, le rostesti prostesc fara inteles sau sens, plimbi cuvantul ingramadit si sufli in lingura incinsa, plina cu bors de legume, cu gura plina inghiti si sughiti, fara cainta.

Mesteci cu dinti milioane de cioburi de sticla tare, improsti cu bale pline de ace, absorbi potroace cu ghemotoace gramaticale, cu lacomie de armonie fonetica pleznesti clapete sterpezite de trompete amortite, fara mustrare. Stai la masa verde cu dependenta, mizezi pe rosu cu penitenta, te cauti prin buzunare dupa jetoane, incordezi fesierii pana in picioare, zambesti talamb la ruleta cinstita invartita, sortita se opreste, jocurile sunt facute negre, pierdute, mai ai destule de pus pe postav fara pocainta. Te duci carare, dai din picioare si capul il plimbi prin tufisuri de spini, lucid iti clatini matele pline, in vine, sprijinit de copaci pentru ca ii placi, cu degetele ata, cauti boboci de rata, pasari rare, te arunci pe burta pregatit de tranta, fara remuscare.

Mai tarziu te intalnesti cu el si vezi, fie, te vede, te saluta si iar te asculta cu vorbe multe de scuze si neputinta obsteasca, tinand de mana pe toti vinovatii, uratii si rasfatatii, infantilii, superficialii, plini de reacredinta si lipsiti de minime cunostinte rationale, fie, cu soarele in ochii, alearga dupa un petec de umbra si se ascunde zicand ca timpul nu-i permite.

Fragment din “Ziarul de pranz, elefantul roz”